Archive for the ‘Arheologie’ Category

Astăzi, pe site-ul L’Arena.it, s-a dat publicităţii descoperirea unei biserici paleo-creştine în Turkmenistan, care reprezintă cel mai vechi edificiu creştin din această zonă, datând din secolul al III-lea. Această descoperire se leagă de misiunea de propovăduire a Sfântului Apostol Toma şi a ucenicilor lui în această zonă, după cum atestă unele texte creştine din secolele IV-VI.

Redau mai jos traducerea ştirii prezentă pe site-ul L’Arena.it. De asemenea, recomand vizualizarea fotografiilor şi informaţiilor de pe site-ul scienzaonline.it.

Un arheolog italian descoperă o Biserică paleo-creştină în Turkmenistan

Un arheolog italian descoperă o biserică paleo-creştină în Turkmenistan. Descoperire excepţională: datează din secolul al III-lea d.Hr.

“Roma, 2 iunie – Structura unui foarte vechi domus creştin a fost descoperită în oaza Merv din deşertul Turkmenistanului, în Asia Centrală, de către un arheolog veneţian: datează de la sfârşitului regatului Parţilor (sfârşitul primului – începutul celui de-al treilea secol), după cum ne informează Gabriele Rossi Osmida, abia sosit de la ultima misiune de săpături, care a identificat o biserică paleo-creştină, încadrată în structura mai veche a lui Haroba Kosht („Castelul în ruine”, în limba turcomană), o ruină devastată de timp şi de milenii de războaie (distrugerea definitivă se datorează hoardelor lui Gengis Khan, în 1221). Este o descoperire răsunătoare. Edificarea acestui locaş creştin într-o perioadă atât de veche în inima Asiei centrale, după cum explică Rossi Osmida într-un interviu publicat azi de către revista electronică lunară „Scienzaonline.com”, găseşte fundamentare în unele mărturii înregistrate de unele texte din secolele IV şi VI, care vorbesc despre predica apostolului Toma (sau a ucenicilor săi) în oaza Merv, unde ajunsese în misiunea sa de evanghelizare, care în cele din urmă s-ar fi extins până în India. În cursul restaurării „Castelului în ruină”, organizată de către guvernul Turkmenistanului, misiunea arheologului italian s-a izbit de descoperirea unei cruci nestoriene din bronz, pentru ca apoi, rând pe rând, să iasă la lumină „diverse obiecte din ceramică inscripţionată, de un foarte mare interes, care conţin o gamă variată de simboluri paleo-creştine: cruci, pâini, peşti, viţă de vie, ramuri, miei care se adapă, etc. În urma acestor descoperiri – afirmă Rossi Osmida – în momentul de faţă nu mai avem nici un dubiu: Haroba Kosht reprezintă cea mai veche biserică creştină a Asiei Centrale.” În realitate, obiectivul principal încredinţat de către Guvernul Turkmenistanului lui Gabriele Rossi Osmida, responsabil cu proiectul internaţional „Margiana antică”, era recuperarea şi restaurarea monumentului arhitectonic medieval al lui Haroba Khosht, un complex ciudat, a cărui structură nu respectă tiparele cunoscute cu privire la zona Turkmenistanului în perioada Evului Mediu; nu este clar nici măcar scopul căruia trebuia să servească. Săpăturile au devenit şi mai complicate datorită daunelor foarte mari provocate acestui loc de către arheologii sovietici, care respingeau ipoteza că ar putea fi vorba de o biserică paleo-creştină. În cele din urmă însă, arheologul italian a identificat cea mai veche structură: „Nu era foarte mare – explică Rossi Osmida – şi reflectă sistemul aşa-numitelor «biserici cu o singură încăpere» răspândite în Orient în primele secole ale erei noastre. O a doua structură, mai masivă, datează din perioada stabilirii unui nucleu creştin nestorian în localitatea Merv (secolul al V-lea), care, după cum cunoaştem din documentele epocii, a construit o bazilică în cetate şi o mănăstire («Castelul în ruină» despre care vorbim) alături de palatul regal sasanid. Documentele antice ne transmit chiar şi numele fondatorului: Bar Gheorghys”. Nestorienii sunt cei care au îmbrăţişat erezia lui Nestorie, patriarhul Constantinopolului între 428-431, care considera că Hristos are două naturi distincte, una umană şi una divină. Odată cu uciderea ultimului rege sasanid (în anul 652), lipsiţi de protecţia regală şi persecutaţi de către adepţii zoroastrismului, nestorienii au abandonat acest loc, refugiindu-se în Siria; de aici au fost rechemaţi spre sfârşitul secolului al X-lea de către arabii abbasizi care căutau, prin ei, să destindă relaţiile cu vecinii bizantini. Dinastia turcă a Seleucizilor a aplicat şi accentuat aceeaşi politică, sprijinind o restaurare masivă a mănăstirii şi, mulţumită nestorienilor, s-a reuşit stabilirea unui raport privilegiat cu Republica Veneţiei. „În acea epocă – explică Rossi Osmida într-o notă – Merv era cea mai mare cetate din lume (număra mai bine de 200.000 de locuitori), bogată în palate şi monumente din care astăzi se pot admira doar ruinele. Aici s-a atins nivelul maxim de civilizaţie şi de toleranţă religioasă posibil în acea epocă. Convieţuiau în mod paşnic creştini, evrei, budişti şi musulmani. Aici îşi avea sediul una dintre cele mai mari universităţi ale Orientului, unde marele Omar Khayyam (1048-1131, părintele fondator al algebrei şi un cunoscut poet) preda matematica şi astronomia”. Însă după sosirea hoardelor lui Gengis Khan, care au distrus cetatea Merv de trei ori pe parcursul a câteva luni, această oază a fost abandonată pentru două secole şi nu a mai atins de atunci niciodată splendoarea pe care a cunoscut-o în vechime. Nestorienii s-au mutat definitiv în Iraq şi în Siria, unde au transferat şi toate arhivele. Astfel sfârşeşte istoria acestei biserici abandonate în deşert.

Un biblist care, acum vreo două luni, ar fi auzit ştirea-bombă despre descoperirea a 70 de tăbliţe de plumb inscripţionate, supranumite „cele mai vechi scrieri creştine”, nu putea decât să îşi ţină pentru un moment respiraţia, jubilând la ideea că aceasta ar putea fi într-adevăr „descoperirea secolului”.  Cu siguranţă şi-a amintit de vestitele Manuscrise de la Marea Moartă şi de modul în care acestea au revoluţionat lumea ştiinţifică, dând de lucru bibliştilor pentru cel puţin 50 de ani. Descoperirea unor manuscrise iudeo-creştine din secolul întâi ar fi însemnat cu adevărat o revoluţie în câmpul biblic, care nu putea decât să îi creeze o emoţie foarte puternică. Încearcă să vadă despre ce este vorba, însă îşi dă seama că, de fapt, nu sunt puse la dispoziţia cercetătorilor decât câteva file din aceste scrieri, prea puţin pentru a se da un verdict cu privire la importanţa lor. Media nu ţine însă cont de acest aspect: începe să scrie despre cele mai vechi texte creştine, scrise poate chiar de ucenicii lui Hristos, care ar revela unele aspecte tăinuite până acum ale vieţii lui Hristos, a căror descifrare cu siguranţă ar schimba complet faţa actuală a creştinismului. Curând acestui fenomen i se adaugă şi câteva nume mari ale unor cercetători de renume în câmpul biblic, care, probabil entuziasmaţi şi ei de eventualitatea unei astfel de descoperiri, încep să emită păreri cu privire la importanţa lor. Trecând acest prim val de emoţii, biblistul începe să îşi pună întrebări… Află că de fapt aceste scrieri fuseseră descoperite deja de mai mulţi ani şi abia acum (de Paşti!!!) au fost aduse la cunoştinţa marelui public. Începe să întrebe pe unii mai acreditaţi în domeniu; aceştia nu pot însă decât să îşi exprime scepticismul, ca întotdeauna de altfel, chiar şi atunci când se tratează de scrieri deja acceptate şi consacrate. După câteva zile, apare o altă ştire: se pare că, cotrobăind printre filele acelor cărţi, s-a descoperit chiar o imagine a lui Hristos [sic!]. Treaba începe să pară din ce în ce mai dubioasă. Cu cât trecea timpul, cu atât speculaţiile privind ineditul acestor scrieri se înmulţeau, urmărite însă îndeaproape de privirea critică a cercetătorilor, tot mai ofensaţi de modul în care publicul poate să „înghită” astfel de informaţii nedigerate. Astăzi, în faţa unui munte de opinii pro şi contra, biblistul nu poate decât să renunţe la atitudinea sa iniţială şi să accepte resemnat situaţia aşa cum este: un nou fals, destinat ridicării ratingului anumitor publicaţii şi agenţii media în momentele în care toţi, creştini sau necreştini, manifestă o sensibilitate crescută faţă de un astfel de subiect. Astăzi falsul se vinde aproape la fel de bine ca şi originalul. Contează doar să aibă o publicitate bună. Iar biblistul îşi dă seama că părerea sa nu a interesat aproape pe nimeni… Şi începe să regrete momentele de slăbiciune plină de speranţă pe care l-a manifestat chiar şi el la început. Şi se întoarce la vechile lui texte, deja atât de banale pentru mulţi, însă care continuă să reverse noi şi noi sensuri şi să îl provoace mereu, în ciuda secolelor de muncă asiduă depusă pentru înţelegerea lor…

Pentru o prezentare obiectivă a problemei acestor tăbliţe , vezi studiul: „Artifacts and the Media: Lead Codices and the Public Portrayal of History”