Minuni şi minunăţii. Despre fascinaţia miracolului

Posted: 23 April 2011 in Generale

În câteva ore va începe Paştele. Această sărbătoare reuşeşte mereu să stârnească tot felul de sentimente în conştiinţa românilor. De la emoţia celui care păşeşte pentru a nu ştiu câta oară pragurile bisericii, retrăind cu sinceră sfială momentele comemorate în actele liturgice din această noapte, până la atitudinea dispreţuitoare a celui care cataloghează toate aceste manifestări drept arhaice, pietiste, ridicole, inutile, fiecare se raportează într-un fel sau altul la ceea ce reprezintă sărbătoarea Paştelui.

Vreau să mă refer însă la o anumită categorie de oameni, poate cea mai numeroasă, care se raportează la această sărbătoare – ca de altfel la orice este legat de elementul religios – dintr-o anumită fascinaţie a miraculosului, adică dintr-o sete de miracol, de extraordinar, de ceea ce reprezintă o anulare a naturalului. Desigur, supranaturalul a fost mereu considerat în strânsă legătură cu esenţa oricărei religii, având drept principală formă de manifestare minunea. De aceea, tendinţa majorităţii este de a recunoaşte prezenţa divinităţii în mod special în manifestarea miracolului. Însăşi sărbătoarea Paştelui este asociată de către mulţi exclusiv manifestării unor miracole, anulându-se aproape semnificaţia sa principală: cea a sărbătoririi Învierii lui Hristos.

Care este însă raportul dintre minune şi natural? Poate fi definită minunea drept o anulare a naturalului, aşa cum o consideră majoritatea? Constituie supranaturalul esenţa însăşi a creştinismului, motiv pentru care trebuie să îl căutăm astăzi şi să ne ghidăm după prezenţa acestuia în recunoaşterea adevăratei religiozităţi? Propun să se răspundă la aceste întrebări printr-o simplă lectură a Evangheliilor. Vom face abstracţie de contestaţiile celor care consideră din start aceste scrieri drept fabuloase, invenţii omeneşti sau superstiţii ale unor oameni simpli. Mă adresez astăzi exclusiv creştinilor. Nu vreau să mă refer la (non-)istoricitatea evenimentelor narate, ci doar să le analizez în sensul în care au fost intenţionate de către autorii biblici. Deoarece, dincolo de criticile aduse, creştinismul nu poate să se detaşeze de conţinutul însuşi al Scripturii.

În Evanghelii, Îl vedem pe Hristos săvârşind „semne” şi „minuni”. S-au purtat numeroase discuţii cu privire la semnificaţia exactă a fiecăreia din aceste două categorii. În special evanghelistul Ioan face această distincţie, demonstrând o înţelegere a „semnelor” ca o serie de acte cu înţeles simbolic, cu caracter de pildă şi cu o semnificaţie profundă, iar a „minunilor” drept celelalte fapte săvârşite de acesta în timpul activităţii Sale. Ignorând pentru moment această distincţie, care nu are relevanţă directă pentru discuţia aceasta, vreau să evidenţiez două principii pe care le consider esenţiale pentru înţelegerea tuturor faptelor săvârşite de către Mântuitorul: „Hristos nu a săvârşit minuni inutile” şi „minunea nu reprezintă un act supranatural, ci restabilirea însăşi a naturalului”. Să vă explic de ce…

Întreaga Scriptură manifestă o admiraţie profundă tocmai pentru ordinea desăvârşită care domneşte în lume, semn al prezenţei şi intervenţiei lui Dumnezeu, nu pentru excepţiile de la această ordine. Psalmul 103, citit la fiecare vecernie, nu reprezintă doar o enumerare fără noimă a unor vietăţi stranii care stârnesc nedumerirea ascultătorilor, ci un imn închinat lui Dumnezeu pentru ordinea pe care a stabilit-o în creaţie şi pe care o conservă în istorie: „Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului… Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele. Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul… Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor; ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului… Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său…” Cu alte cuvinte, arhitectura desăvârşită a lumii face necesară existenţa unui arhitect. Excepţiile de la regulile stabilite de către Dumnezeu nu reprezintă altceva decât o „tulburare” a acestei ordini: „Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.” Din întregul imn rezultă un principiu elementar: această ordine reprezintă modul suprem prin care Dumnezeu se „măreşte”, nu excepţiile la care apelează uneori, în condiţii excepţionale şi cu scopuri precise: „Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte.” Toate acestea îl fac pe psalmist să exclame: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul!”

Deschizând Evangheliile, observăm că faptele săvârşite de către Hristos nu au fost acte prin care să se instaureze o excepţie de la legile naturalului. A considera că Hristos a săvârşit acte „supranaturale” înseamnă a crede că El a luptat împotriva propriei Sale identităţi divine. Deoarece „supranaturalul” trebuie înţeles drept o anulare a legilor stabilite chiar de către Dumnezeu prin creaţie. Iar Iisus nu a manifestat niciodată tendinţa de a impune astfel de excepţii, ce ar fi presupus o eroare iniţială a legilor naturale sau cel puţin o imperfecţiune a acestora.

Desigur, multe din faptele săvârşite de către Hristos depăşesc capacitatea umană de raţionalizare. Diferitele vindecări, preschimbări, învieri, etc., despre care vorbesc Evangheliile, par a se încadra definiţiei pe care o dă Iorga minunii, drept „erată la legile lui Dumnezeu”. Această înţelegere a minunii ar putea fi considerată doar în ceea ce priveşte modalitatea prin care erau săvârşite aceste acte, nu însă şi în legătură cu „produsul lor final”. Se referă doar la modul „minunat”, extraordinar, ieşit din comun, prin care se obţinea un anumit rezultat. Scopul ultim al unei minuni îl reprezenta, deci, recuperarea şi stabilirea naturalului, nu perpetuarea unei excepţii de la legile naturale. (Prin analogie, devine absurdă şi chiar contrar principiilor evanghelice goana modernă după „amulete”, după „obiecte creatoare de minuni”).

Să dăm câteva exemple. Poate cele mai frecvente minuni ale Mântuitorului le reprezintă vindecările. Ce altceva este însă o vindecare decât recuperarea stării cele mai naturale a omului: sănătatea? Iar exorcismele nu erau altceva decât eliberarea omului de sub influenţa demonică, deoarece nu era natural ca un om să fie stăpânit de diavolul. Chiar şi cele trei învieri din morţi au fost săvârşite asupra unora care aveau cel mai mare drept să trăiască: o copilă (fiica lui Iair), un tânăr (fiul văduvei) şi un om în floarea vârstei (Lazăr). Deşi modul prin care s-au săvârşit aceste acte a fost „minunat”, rezultatul lor avea scopul precis al recuperării celei mai naturale stări posibile: sănătatea, libertatea, viaţa. Cu alte cuvinte, nu avem de-a face cu minuni inutile. Inutilă ar fi fost săvârşirea acestor acte doar „de dragul de a le face” şi considerarea miracolului drept semn exclusiv al prezenţei lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu era prezent în primul rând prin faptul că, în urma acestui act, omul se prezenta sănătos în faţa Sa, nu prin simpla săvârşire a actului. În urma minunii, nu rezultă o realitate supranaturală sau nenaturală. Mântuitorul nu spune niciodată ceva de genul: „Orbule, tu nu ai văzut niciodată! De aceea, iată, îţi dau 4 ochi în loc de 2, ca să recuperezi tot ceea ce ai suferit până acum!”. Acest lucru ar fi fost grotesc. Mântuitorul nu face altceva decât să îi redea vederea, adică să redea ochilor săi funcţionalitatea lor naturală. Trebuie să observăm diferenţa între „minunile” pe care le solicită diavolul lui Hristos şi minunile săvârşite de Hristos. Diavolul doreşte, de exemplu, pietre transformate în pâine şi o aruncare de pe stânci în hău, ştiut fiind că îngerii ar fi intervenit ca să Îl scape pe Iisus. Aceste minuni „demonstrative” sunt respinse de către Iisus şi catalogate drept „ispitiri”. Mântuitorul avertizează în legătură cu acest fel de „minuni inutile” în parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, referindu-se la familia bogatului: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (Lc 16:31).

Desigur, pentru cei mai mulţi dintre cei ce asistau la aceste acte, minunile reprezentau criteriul absolut şi, în consecinţă, erau solicitate şi aşteptate. Mulţi credeau în Iisus doar pe baza minunilor săvârşite de El: „mulţi au crezut în numele Lui, văzând minunile pe care le făcea” (In 2:23). Avem în Evanghelii o adevărată categorie a „curioşilor”, a celor care se adunau în jurul lui Iisus ca să îl vadă săvârşind minuni (In 6:2). Această categorie are un ilustru reprezentant în Irod Antipa, care „de multă vreme dorea să-L cunoască [pe Iisus] pentru că auzise despre El, şi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El.” (Lc 23:8). Irod este refuzat! Iisus mustră în diverse rânduri pe cei care aşteptau minuni de la El. De asemenea, constată, oarecum cu amărăciune: „De nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede” (In 4:48). Avertizează însă că „se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi” (Mc 13:22; cf. Mt 7:22; 24:24). Nu minunea reprezintă, deci, criteriul absolut al adevărului, ci scopul cu care este săvârşită.

Referindu-ne, în fine, la evenimentul pe care îl vom sărbători în această noapte, Învierea lui Hristos, consider impropriu şi chiar eronat să îl catalogăm drept „minune” sau chiar „cea mai mare minune”. Hristos a înviat pentru că, aşa cum mărturiseşte întreaga tradiţie creştină: Dumnezeu nu putea să moară. De asemenea, potrivit teologiei noutestamentare, Hristos era liber de ceea ce constituia cauza însăşi a morţii, anume păcatul. Învierea lui Hristos reprezintă astfel cel mai natural lucru cu putinţă. Moartea Sa ar constitui de fapt minunea cea mai mare. Modul ales de Dumnezeu pentru a mântui omenirea reprezintă, pentru cel care crede, cea mai mare provocare.

În acest punct se poate face diferenţa între cele două categorii bine delimitate în Scriptură: „cei ce cred” şi „cei ce nu cred”. Pentru „cei ce nu cred”, moartea lui Hristos a părut, desigur, cel mai natural lucru cu putinţă, în timp ce Învierea, un act cu totul ieşit din comun şi, pentru cei mai mulţi, imposibil. Pentru „cei ce au crezut” însă, adică pentru cei care au înţeles sensul real al identităţii lui Hristos, moartea a reprezentat lucrul de neînţeles, în timp ce învierea a fost consecinţa naturală a faptului că Hristos este Dumnezeu. Întreaga activitate publică a Mântuitorului a reprezentat o pregătire a ucenicilor pentru evenimentele morţii Sale. Ucenicii sunt mustraţi însă pentru că nu cred învierii Sale: „La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (Lc 16:14).

Nu ştiu dacă am reuşit să mă fac înţeles prin amalgamul de idei expuse în aceste paragrafe. La câteva ore până la momentul în care preotul va chema credincioşii cu strigătul „Veniţi de luaţi lumină!”, anunţând Învierea lui Hristos, biruinţa vieţii asupra morţii, a naturalului asupra nenaturalului, doresc fiecăruia să găsească modul cel mai potrivit de a se raporta la acest eveniment. Nu trebuie să o facem din goana după miraculos, ci din conştiinţa clară a semnificaţiei pe care o poartă actul Învierii. Să avem mereu înainte cuvintele Sfântului Pavel: „Iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune. Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor 1:22-24). Să nu condiţionăm credinţa noastră de minunile pe care Dumnezeu le permite în viaţa noastră sau a celorlalţi. Pentru că, aşezând minunile drept criteriu absolut al adevărului, în cazul în care nu vom beneficia de ele, riscăm să ne pierdem pe noi înşine, să îi tulburăm pe cei care sunt dispuşi să creadă prin „nebunia propovăduirii”, şi să alimentăm scepticismul celor din afară, care vor evalua credinţa noastră potrivit criteriilor pe care le enunţăm. Să vedem manifestarea puterii lui Dumnezeu în întreaga noastră viaţă, în simplul fapt că suntem, trăim, ne mişcăm, ne bucurăm de binefacerile Sale. Toate acestea constituie adevăratele minuni pe care le săvârşeşte zi de zi Dumnezeu înaintea ochilor noştri. Iar dacă avem nevoie să „pipăim” ca să credem, dacă avem nevoie să „zgâriem” din sfinţenie ca să o percepem, dacă avem nevoie de depăşirea naturalului ca să înţelegem naturalul, înseamnă că avem o credinţă slabă sau nu o avem deloc…

Hristos a înviat! Să înviem şi noi!

Advertisements
Comments
  1. chgabriela says:

    Foarte documentat si pe inteles! Avem inca multe de invatat…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s